EU! Eu?

Din vidul cel rece al cosmosului negru un copil rasare ca de dupa un perete si-mi zambeste. Si parca alearga spre mine...dar...dar de ce sta pe loc?  "Hai copile!", ii spun. Pare atat de aproape. Incep sa ii disting trasaturile fetei. Pare fericit...sau...nu...acum este mai clar. Este de-a dreptul ingrozit! Oh, saracutul de el. Incerc sa ma misc dar nu pot. Vreau sa il ajut...ii intind o mana si la fel face si el...parca in oglinda...si seamana cu cineva cunoscut. Sa-l mai fi intalnit oare vreo data? O fi copilul unei rude... Dar totusi...imi pare prea familiar acel chip bleg si cu expresia aceea ingrozita. Sa fie oare? Dar cum este posibil? Unde sunt si cum am ajuns aici...si de ce sufletul meu este ingrozit si incearca sa alerge spre mine? Se apropie. Incerc sa ma pastrez calm. Oare ce-mi va spune cand va ajunge la mine. Oare ma va lasa sa il iau in brate? Oh, Doamne cat de dor mi-a fost de el. "Cum sa nu-mi recunosc propriul suflet?", m-am intrebat. "Tare aiurit am devenit de cand ne-am separat...si cu ce folos? Eu am ramas la fel de sec iar el...este mai speriat ca niciodata". Micutul se apropia incet...incet. Dintr-o data a capatat o viteza incredibila si atunci mi-am spus ca il voi pierde din nou. Cu ultimele puteri am intins bratele in speranta ca il voi cuprinde si il voi opri...dar...s-a izbit se mine si intr-o fractiune de secunda s-a dezintegrat. Era din nou pierdut...pentru cine stie cati alti ani seci si plini de tristete. Speranta moare ultima...dar moare si ea pana la urma...iar a mea trecuse de mult de anii tineretii. "Puteam eu sa mai sper ca il voi mai revedea ivindu-se dupa acel colt de cosmos? Puteam sa mai sper ca in sfarsit vom ramane impreuna...asa cum am fost creati? Cine m-a pus sa il alung?... Cine m-a pus sa il trimit dupa un colt de stea...dupa ea...cometa mea sperand ca o va prinde si o va intoarce la mine?", monologul meu disperat....in intuneric fiind...si fiindu-mi din nou frig. Tot ce imi ramane este sa astept din nou...cu ochii atintiti spre acel colt de cosmos rece.