Poftim?

Cat de ciudata este natura umana. Cu cat stau mai mult si privesc oamenii, cu atat observ ce usor se pot schimba in anumite circumstante. Uneori este chiar amuzant sa stau si sa reflectez asupra dialogurilor si interactiunilor de orice fel, fie ca se petrec intre mine si o anume persoana, fie ca se petrec intre doua sau mai multe persoane independente de mine. Stau uneori si incerc sa le deduc emotiile, gandurile si se intampla sa ma holbez pur si simplu la niste persoane si sa ma creada vreun ciudat. Amuzante sunt si reactile de dupa, cand respectivii ma intreaba subtil "Ce te holbezi ma asa?", iar eu le raspund mai mult sau mai putin constient "Uite n-am ce face..." . La polul opus stau persoanele care reactioneaza oarecum speriate "Ce ? Am ceva pe fata? Ce s-a intamplat?" . Rafala de intrebari loveste cu o cadenta nimicitoare si tocmai cand apuc sa ma dezmeticesc ma trezesc cu o alta interbare de data aceasta mult mai agitata "CE ESTE? ". Raspunsul inevitabil si singurul care ma scoate din dilema este evident "Nimic! Absolut nimic!", lasand astfel o vasta expresie de indoiala pe chipul respectivei persoane. Si ma amuz in interiorul meu.
  O intamplare care merita relatata aici s-a petrecut acum cativa ani in urma cand eram probabil clasa a 10-a.  Petrecusem o dimineata ingrozitoare cand am descoperit ca pe langa faptul ca frigiderul era mai pustiu decat Vacarestiul pe timp de iarna( if you know what i mean), ramasesem si fara bani de buzunar. In concluzie ma astepta o zi de hrana cerebrala pe bancile liceului(din pacate nici aceea prea satioasa). Pe drumul meu spre acea replica a unui lagar de concentrare intalnesc o batrana. Ei bine...sprintena doamna in etate incepu, cu vreo 30 de metri inainte sa ne intersectam, pur si simplu sa se holbeze la mine. Un semn ca senioara avea o vedere brici, de vreme ce de la distanta aceea ma privea fix in ochi. Contactul vizual s-a pastrat pana in momentul in care puteam sa-i numar ridurile de pe frunte. In momentul in care eram sigur ca ma poate auzi( de vazut ma vedea...dar nu puteam fi sigur ca ma si aude) i-am soptit "Sunt frumos, nu?" . Reactia mea a indignat-o pe batranica, mutandu-si rapid privirea in alta parte...probabil catre alt tanar. Evident am inceput sa rad galagios...si fiind singur pe strada(batranica sprintena fiind deja probabil pe comfortabilul scaun de tramvai in drum spre casa..sau piata) m-am simtit putin cam ciudat. Incarcat cu energia acelui moment am transformat acea zi intr-una putin mai blanda...exceptand sunetul stomacului meu autodigerandu-se . Mic sfat : Luati-va putin timp si uitati-va la oameni. Incercati sa le aflati povestea prin analizarea reactiilor. Ar putea sa va para o activitate interesanta in drum spre casa.