In fine...ma rog...

Imi amintesc si eu acum ce greu este sa incerci sa adormi printre lacrimi mute. Privesc prin fereastra usor aburita fulgii de zapada mari cum se prabusesc pe pamant. Isi pornesc drumul atat de puri si ajung pe pamant poluati si poate toxici dar la exterior sunt de un alb imaculat. Oare unde am mai vazut eu asta? Sa te nasti curat, fara prejudecati, invidie, gelozie si suferinta? Fara dorinta de a pacatui in cele mai mizerabile feluri si de a-ti pangari trupul. Te nasti gol...doar cu instinctul de supravietuire si cu o caldura puternica in tot corpul venita din iubire caci toti avem iubire la inceput dar o pierdem pe parcursul vietii. Cand vezi ca fericirea nu mai este in mainile tale sa o daruiesti si este la altul care este mai mult decat dispus sa o imparta in locul tau te sfasie de viu...rupe bucati bucatele chiar din cel mai dens material din care esti facut producand gauri de nereparat. Cand dorinta nu se implineste si se stinge precum o candela ieftina te rogi la ce-i mai Sfant sa iti dea un raspuns, un semn, o raza de speranta ca totul va fi bine si pentru tine intr-o zi. Dar cerul este atat de gol. Pentru ca totul trece...dar nimic nu ramane in loc. Poate gasesc chiar un sens nou pentru zicala "apa trece, pietrele raman" cand printr-un suflet sfasiat trec fulgii de nea dar nu se astern. Si nu este nici frig, nici vant. Ar putea zabovi cateva clipe macar plutind in eter dar pur si simplu trec atrasi de gravitatie sau gravitate...depinde cat de grea este fapta. In orice caz, este prea pustiu in pustiu dar mai pustiu fara pustiu pe modelul "rau cu rau dar mai rau fara rau". Caci fara pustiu si rau n-ai putea cunoaste implinirea si binele nici daca ar fi sub nasul tau.
...si te rogi ca totul va fi bine si pentru tine intr-o zi. Eu ma rog...in fine...ma rog...eu ma rog.